De ce “Enablers”
Pentru că reușesc să banalizeze tragedia umană. Pentru că o fac cu o naturalețe întâlnită poate doar la Dylan. Însă, spre deosebire de abordarea lui, tragedia nu are nume, nici formă. Nu e nici Sara, nici A rolling stone. “And you, laying in bed so many nights alone. A date with a cigarette and a book… any book – it made the scenario complete. Constantly forging a new script.”
În muzica lor, lumea e un fenomen abstract, viața e banalizată cu precizie. O inginerie cel puțin interesantă. “An absurdity so obvious it can’t be helped.[...] Nor the abrupt memories of any number of stupidities ever committed in a life.”
Nu cântă despre iubiri neîmplinite, droguri, sex sau bani. Cel puțin nu atât de evident. “The ice in her drink melts quicker than anyone else’s.” Fiecare melodie e un fragment. Fiecare fragment e o descriere. Fiecare descriere e melodioasă. “Lurching like a rocket’s first flames[...]legs swing out.” Povestitorul e un solist fără partitură. Cu toate astea, sincronizarea e aproape perfectă cu restul muzicanților. Împreună formează un organism artistic. Dansează și vorbește și te obligă să vibrezi la fiecare gest. Nu te poți abține. Înțelegi. N-ai cum să nu. E vorba despre tine. “An ashtray and cigarette in one hand, and wishes in the other.”
Ai fi tentat să-i cataloghezi drept aroganți. De acord, dacă ești în stare să ridici aroganța la rangul de artă. Sau dacă reușești să fi arogant în fața tragediei umane. “Become my own favorite infidel. [...] and the promiss of what`s left in my bag speaks better than me when I really open up this piece. And the pride of my garage finds purchase thru the night in a rippling sprawl of echoes.”
Poate o sa ti se pară că toate piesele sună la fel. “You look like a cute idiot.”
Enablers – End Note
[Post scris in condiții vitrege]
